Perspective
Hannah Harboe, psihoterapeut
Tema: echilibrul static și modalitățile de utilizare a Pietrelor de Râu în antrenarea copiilor care au dificultăți cu menținerea stabilității și echilibrului. Există 3 tipuri de echilibru identificate: echilibru dinamic, echilibru proactiv și echilibru static.
Echilibrul dinamic se manifestă în momentul în care reușim să ne mișcăm și să ne păstrăm echilibrul în același timp. Imaginați-vă că vă balansați pe o suprafață de sprijin: cu cât este mai mare suprafața de sprijin, cu atât ne este mai ușor să ne menținem echilibrul. În același timp, accelerația și viteza mișcării contribuie la menținerea echilibrului nostru. Cu toții recunoaștem situația în care suntem cât pe ce să cădem și prin simpla accelerare reușim să evităm incidentul. Ce se întâmplă de fapt, poate fi explicat ușor: în momentul în care accelerăm, întregul nostru sistem vestibular ne susține să ne menținem echilibrul. Când suntem aproape de a ne pierde stabilitatea, de cele mai multe ori reacționăm instinctiv în sensul evitării căderii. Spre exemplu: mișcarea brațelor în încercarea reflexă de a ne redobândi echilibrul. Un alt exemplu poate fi mersul pe bicicletă, care implică un echilibru dinamic bun din partea celui care realizează acțiunea. Dacă priviți un copil care învață să meargă pe bicicletă, puteți observa că echilibrul acestuia este menținut mai bine în momentul în care merge cu viteză, spre deosebire de momentul în care se deplasează încet, procesul din urmă dovedindu-se mai dificil și anevoios la o viteză mică.
Echilibrul proactiv reprezintă abilitatea de a prezice ce ai nevoie să faci pentru a-ți menține echilibrul încă o fracțiune de secundă înainte de a trece la acțiune. Ca și exemplu poate fi cazul în care noi calculăm cu precizie, la nivel inconștient, cât de multă tensiune și elasticitate să aplicăm picioarelor atunci când sărim de pe podea, respectiv când trebuie să aterizăm înapoi și să ne recăpătăm echilibrul. În cazul în care greșim estimările, aterizarea noastră este greoaie și neîndemânatică, riscând să ne pierdem controlul asupra echilibrului și să cădem.
Echilibrul static reprezintă abilitatea noastră de menține o poziție. Un exemplu în acest sens poate fi cazul în care stăm într-un picior și încercăm să ne încălțăm cu o șosetă pe celălalt sau atunci când lucrăm la birou și ne menținem corpul într-o anumită poziție pentru un anumit interval de timp.
În momentul în care toate cele 3 sisteme de echilibru sunt coordonate, reușim să ne mișcăm elegant și armonios, corpul nostru lucrând optim și eficient, evitând în același timp tensiunea fizică. Atunci când ne jucăm sau ne mișcăm toate cele 3 forme de echilibru participă laolaltă. Astfel, fiecare tip de echilibru exercită o influență puternică asupra celorlalte două. Câteodată, copiii manifestă dificultăți cu unul sau mai multe tipuri de echilibru. Pentru ca antrenamentul lor să fie eficient este important ca terapeutul să analizeze slăbiciunile fizice și exercițiile specifice tipului de echilibru care nu este optim dezvoltat, explorând și punând la lucru resursele personale de care beneficiază individual copilul.
Studiu de caz
Mark este un băiețel activ în vârstă de 5 ani. I-a plăcut dintotdeauna să se miște mult. El poate să meargă bine pe bicicletă, este bun la alergat și îi place să se joace zgomotos. Practic nu poate să stea locului. Cade de multe ori la locul de joacă și inclusiv de pe scaunul său în timpul mesei; nu-și poate menține echilibrul într-un picior, iar când stă la masa de lucru își odihnește capul pe suprafața acesteia. Când se joacă pe covor cu mașinuțele se întinde și își sprijină capul pe braț în loc să se așeze pe șezut.
Când i s-a cerut să completeze un traseu de abilități motrice la clinica mea, el s-a apucat de lucru înainte ca eu să termin instructajul activității. Rapid ca și un fulger, s-a aruncat asupra realizării activității. Pentru el, echilibrul dinamic este accesibil, are un bun echilibru proactiv, dar manifestă dificultăți ale echilibrului static. L-am lăudat pe Mark. El este un băiețel bun și i-am explicat că trebuie să încercăm ceva mai dificil, pe măsură ce mi s-au clarificat dificultățile sale de a se mișca încet. Mark da din cap aprobator. Adulții l-au mustrat dintotdeauna: ia-o mai ușor, așteaptă, ai răbdare și relaxează-te. Poate că Mark nu știe cum să facă acest lucru? Mă gândesc la acest lucru pentru că atunci când se relaxează el cade și își pierde echilibrul. Acum avem un obiectiv comun: o să îl ajut pe Mark să stăpânească ceea ce i se pare dificil. Spre exemplu, cum să își încetinească ritmul, cum să se miște încet. În termeni de specialitate, Mark trebuie să învețe echilibrul static și cum să își controleze stabilitatea.
Am adus kitul format din Pietrele de Râu și i le-am prezentat lui Mark, invitându-l să se așeze pe cea mai înaltă dintre ele, care era poziționată în mijloc. Pietrele de mărime mică au fost așezate împrejurul celei mari. L-am rugat pe Mark să își așeze un picior pe o piatră de o anumită culoare. Celălalt picior trebuia să rămână pe baza înaltă, cea de culoare mov. De fiecare dată când spun o culoare nouă, Mark începe jocul fiind poziționat cu ambele picioare pe piatra mov și apoi alege care picior să-l „odihnească” pe piatra colorată menționată de mine. Acest exercițiu îl încetinește pe Mark. El trebuie să depună un efort special pentru a-și păstra echilibrul, atunci când ambele picioare se află pe piatra înaltă și se face trecerea către celelalte pietre colorate cu înălțimi descrescătoare. Acest exercițiu îl ajută pe Mark în antrenamentul echilibrului static. Exercițiul este unul complex, dat fiind faptul că după fiecare alegere de culoare, Mark trebuie să își amintească să revină cu ambele picioare pe piatra mov. Acest lucru încurajează reducerea vitezei și face activitatea competitivă. Mark chicotește de fiecare dată când uită să se întoarcă la bază și se grăbește către următoarea mișcare. Ne amuzăm de fiecare greșeală și îl laud atunci când reușește să se concentreze, amintindu-și să se reîntoarcă la bază înainte de a alege o nouă piatră. Pot face exercițiile mai grele. Pot întârzia procesul și să aloc mai mult timp alegerii unei noi culori. Cu cât sunt mai înceată, cu atât este exercițiul mai solicitant și provocator pentru abilitățile de echilibru static ale lui Mark. Pot, de asemenea, să modific gradul de dificultate alegând alternativ o piatră care îi este aproape de bază și apoi una care îi este în spate sau pot să fac modificări de deplasare în stânga și dreapta. Activitatea poate fi și mai complexă de atât. Pot să îi spun lui Mark că nu poate alege singur piciorul pe care să-l folosească și că regula de această dată este folosirea alternativă a picioarelor: întâi dreptul și apoi stângul. Dacă Mark nu ar fi putut să își mențină echilibrul în timpul exercițiului sau în cazul în care nu ar fi putut să mă aștepte să menționez culoarea, un joc mai simplu ar fi fost să așez toate pietrele la întâmplare și să-l invit pe Mark să se poziționeze cu ambele picioare pe o piatră aleasă de mine. Este important să identific corect nivelul abilităților copilului și să-i ofer activități și exerciții potrivite, respectiv să-i ofer jocuri provocatoare, astfel încât să resimtă succesul și să capete abilități deopotrivă, fără să se plafoneze. După doar câteva minute, Mark nu mai face greșeli. El cunoaște deja jocul și știe ce trebuie să facă. A reușit să își încetinească ritmul rezolvării traseului și să-și păstreze echilibrul. Am stabilit de comun acord că voi mai alege 5 culori și după aceea jocul se încheie.
