Dezvoltare psihomotrică – dezvoltarea abilităților motrice

PERSPECTIVE

Kitul de Construcţie a Echilibrului marca Gonge şi antrenamentul vestibular

Psihoterapeut Hannah Harboe

Tema acestui articol este antrenamentul vestibular (echilibrul) şi antrenamentul dinamic pentru copiii cu sensibilitate crescută a aparatului sensorial prin intermediul kitului de Construcţie a Echilibrului, marca Gonge.

O mare parte a populaţiei se pare că prezintă sensibilitate crescută a aparatului senzorial. Această hipersenzitivitate poate fi semnificativă în învăţarea abilităţilor motorii, respectiv în dorinţa copilului de a se mişca. Copilul întâmpină dificultăţi în filtrarea stimulilor senzoriali şi prezintă tendinţa de a-i exagera.

în momentul în care sistemul vestibular funcţionează peste capacitatea sa obişnuită, copilul va fi pus în situaţia de a pierde controlul şi va deveni temător în ceea ce priveşte eventualele căderi, chiar şi atunci când acţiunile sale motrice sunt minime. Acţiunile de prevenire a căderilor sunt adeseori exagerate iar copilul este anxios, mişcările motorii folosite în jocuri şi activităţi fiind foarte prudente.

în termeni simpli, sensibilitatea poate fi descrisă ca un volum de receptori senzoriali care funcţionează la cote mai ridicate decât în mod obişnuit. Copilul simte tactil-kinestezic şi gustativ, aude şi reacţionează mai puternic şi mai intens.

Un copil care întâmpină astfel de provocări este, de cele mai multe ori, reticent la implicarea în jocuri de stimulare vestibulară, preferând jocurile sedentare desfăşurate în grupuri mici şi în spaţii uşor de controlat.Copilul nu este motivat să îşi experimenteze abilităţile fizice şi motorii la fel de des ca şi alţi copii, abilităţile lui fiind întârziate ca urmare a acestui fapt.Pentru a ne asigura că întregul creier al copilului recunoaşte şi învaţă să automatizeze o mişcare, aceasta trebuie să fie efectuată în mod repetat, iar copilul ar trebui, de asemenea, să experimenteze cu şi prin intermediul mişcării.

Un răspuns automat este mai eficient, mai economic şi mai puţin solicitant, raportându-ne la resursele creierului nostru. Mişcarea în sine prezintă o mai bună calitate, fluxul şi fluidele fiind lichide şi măsurabile.

Stimularea vestibulară face referire la orice tip de stimulare, care necesită ca organismul să reacţioneze la o mişcare, accelerare sau schimbarea direcţiei, astfel încât să menţină stabilitatea şi echilibrul. Pentru o descriere mai bună a echilibrului şi a stabilităţii, vă invităm să accesaţi Perspectivele Gonge nr. 1, noiembrie 2015.

Studiu de caz:

Ana este o fetiţă de 7 ani. Este politicoasă şi simpatică. îi face plăcere să interacţioneze cu adulţii şi se joacă doar cu câte un partener de joacă de cele mai multe ori. Cu toate acestea, ea se retrage şi i se pare dificil să participe la jocurile organizate în grupuri mai mari.La şcoală este nesigură şi se supără înainte de orele de sport şi educaţie fizică. Ea spune ca sportul este urât mirositor şi că mediul de acolo este unul prea zgomotos. Reuşeşte de fiecare dată să se aşeze în spatele tuturor colegilor de clasă. Se asigură de faptul că nu va fi luată prin surprindere atunci când ceilalţi copii vor începe să alerge, respectiv de faptul că îi poate vedea pe toţi înainte ca aceştia să se poată reîntoarce.Sunt multe activităţi pe care Ana le evită sau la care nu i-a parte. Ea nu îndrăzneşte să se caţere pe spaliere ori să se dea pe tobogan. Ana nu merge cu bicicleta, trotineta sau rolele.

Ana vine la mine pentru antrenament. Vorbim amândouă despre motivul pentru care o ajut, astfel încât organismul ei să nu îi mai provoace atâtea şocuri. Antrenamentul are menirea să îi consolideze stima şi încrederea în sine, cultivându-i în acelaşi timp dorinţa de a se implica cu bunăvoinţă în activităţile fizice şi de grup de la şcoală.Când se antrenează cu mine, ea nu trebuie să se compare cu ceilalţi copii. Ana compara doar ceea ce ea a îndrăznit să încerce, respectiv ce a putut să facă ultima dată când a fost prezentă. Ana devine tot mai conştientă şi sigură de faptul că doar repetiţia şi practicarea activităţilor o vor transforma într-o fetiţă curajoasă şi eficientă.

Anei îi este frică să fie ridicată de la podea, aşa că am început antrenamentul construind cu ajutorul pieselor din kitul de Construcţie a Echilibrului, marca Gonge, un traseu de înălţătoare galbene şi plăci albastre. Ana trebuie să facă 3 paşi pe fiecare placă. Cei trei paşi ne asigură că ea se deplasează cu grijă şi că este conştientă că trebuie să îşi plaseze picioarele unul în faţa celuilalt. Atunci când se concentrează pe picioare, simţul vizual o ajută să îşi păstreze echilibrul, minimizând tendinţa ei de a-şi mişca mâinile, atunci când crede că îşi pierde echilibrul. Dacă îşi pierde echilibrul, ea se află atât de aproape de podea, astfel încât îşi poate recăpăta echilibrul uşor, prin punerea piciorului pe podea.

Atunci când a reuşit să finalizeze de 3 ori un traseu complet, fără să îşi piardă echilibrul, începem să înlocuim înălţătoarele galbene cu cele roşii, ridicând placa succesiv la al doilea şi, apoi, la al treilea nivel.După aceea, facem traseul mai dificil: poziţionăm plăcile la un unghi şi le folosim pe cele verzi şi mov preponderent. Spre final, organizăm traseul cât mai complex cu putinţă.

O încurajăm pe Ana să contribuie la configurarea traseului, astfel încât să devină pentru ea o provocare. După fiecare traseu parcurs o laud pe Ana pentru curajul de care a dat dovadă. Ea trebuie să simtă că se poate descurca şi că are controlul asupra activităţii, înainte de a face traseul mai dificil.

Când revine la următoarea sesiune de antrenament, Ana ştie deja ce elemente să îmbine laolaltă pentru a crea un traseu mai dificil. Ea experimentează şi încearcă fiecare traseu propus, astfel încât să vadă ce poate să facă.Ana radiază de fericire şi pare mult mai încrezătoare şi sigură de forţele propri. Punctele culminante sunt reprezentate de situaţiile în care Ana stabileşte ce facem şi cum organizăm piesele kitului Gonge; când poate merge pe o placă îngustă fără să cadă şi fără să îşi piardă echilibrul; atunci când ea are încredere că poate sta pe o tricicletă fără să cadă. Am stabilit de comun acord că va încerca să înveţe să meargă cu tricicleta împreună cu tatăl ei la sfârşitul săptămânii.