Hiposensibilitate proprioceptivă (căutarea senzațiilor profunde)

Zbigniew Przyrowski
psiholog clinic, terapeut de integrare senzorială, instructor de terapie de integrare senzorială
sursa:https://integracjasensoryczna.info/podwrazliwosc-proprioceptywna/

Propriocepția – simțul mișcării și al poziției corpului

Propriocepția, denumită și simț profund sau simț al mișcării, a fost descrisă încă din secolul al XIX-lea (Bell, Sherrington), iar astăzi știm că joacă un rol esențial în organizarea comportamentului. Receptorii proprioceptivi se găsesc în:

mușchi (fuzele musculare),
tendoane (organele lui Golgi),
capsulele articulare și ligamentele.

Acestea furnizează informații despre:

poziția părților corpului unele față de altele,
gradul de tensiune și întindere a mușchilor,
forța mișcării efectuate,
viteza și direcția deplasărilor.

Impulsurile proprioceptive trec prin măduva spinării către trunchiul cerebral, cerebel, thalamus și mai departe către cortexul cerebral. Majoritatea acestor procese au loc în afara conștiinței noastre, dar le vedem efectul în fiecare zi: copilul poate turna apă într-un pahar, poate închide fermoarul fără să se uite, poate duce lingura la gură, poate alerga pe bordură fără să cadă.

Propriocepția – alături de stimulii vestibulari și tactili – are, de asemenea, un impact semnificativ asupra nivelului de excitație al sistemului nervos central. Senzațiile provenite din presiune, din „munca intensă a mușchilor” ajung, printre altele, la formațiunea reticulară și la structurile sistemului limbic, modulând acțiunea neurotransmițătorilor (noradrenalină, adrenalină, serotonină, GABA). De aceea, presiunea profundă, ridicarea greutăților, îmbrățișările puternice pot calma și organiza comportamentul.

Când acest sistem funcționează defectuos – în special la nivel de modulare – apar tipare comportamentale caracteristice.

Ce este hiposensibilitatea proprioceptivă?

În modelul tulburărilor de procesare senzorială al lui L.J. Miller, hiposensibilitatea (lipsă de reactivitate) senzorială înseamnă că:

stimulii ajung la sistemul nervos, dar sunt prea slab înregistrați și/sau prea puternic inhibați,
reacțiile la aceștia sunt mai slabe, întârziate sau nu apar deloc,
comportamentul copilului are un caracter mai degrabă pasiv, „încetinit”, cu tendința de a ignora o parte din senzații.

În ceea ce privește propriocepția, vorbim despre un copil care:

„își simte slab” corpul,
are dificultăți în evaluarea forței mișcării,
are nevoie de stimuli mult mai puternici (o presiune mai mare, o doză mai mare de mișcare) pentru a „înregistra” măcar ce se întâmplă cu corpul său.

Nu la fiecare copil cu hiposensibilitate proprioceptivă vom observa imediat o căutare „nebunească” de senzații. La unii, aceasta se va manifesta mai degrabă prin pasivitate, la alții – printr-o căutare intensă a senzațiilor proprioceptive, combinată cu hiposensibilitatea (sărituri, ciocniri, mușcături, lupte, „năpustirea asupra celorlalți”). În ambele cazuri, problema de bază este aceeași – modularea necorespunzătoare a informațiilor provenite de la mușchi și articulații.

Cum se comportă un copil cu hipersensibilitate proprioceptivă?

1. Lipsa reacției la multe stimuli corporali

Copilul:

reacționează slab la durere: nu plânge la leziuni minore, nu spune că s-a lovit; părinții spun: „nici măcar nu a observat că și-a lovit genunchiul”,
nu simte pozițiile incomode: poate sta mult timp așezat sau întins într-o poziție obositoare pentru majoritatea oamenilor (de exemplu, ghemuit, răsucit),
ignoră semnalele de oboseală musculară: „poate alerga la nesfârșit”, dar nu pentru că are o condiție fizică excelentă, ci pentru că sistemul nervos înregistrează slab semnalele de suprasolicitare.

În perioada de sugar, acestea pot fi copii descriși ca „nepretențioși, ideali” – plâng rar, „se ocupă singuri de ei înșiși”, nu cer să fie luați în brațe, să se joace, dar nici nu explorează prea mult.

2. Probleme cu dozarea forței

Observații tipice:

strânge prea tare creioanele, stiloul, tacâmurile,
lovește prea tare, închide ușile, aruncă cu cubul „ca cu o piatră”,
când se joacă cu colegii de aceeași vârstă depășește limitele: îmbrățișează prea tare, împinge, se așează pe alți copii, fără să simtă că provoacă durere,
îi este greu să-și adapteze forța la sarcină: fie apasă prea ușor și nu se întâmplă nimic, fie apasă atât de tare încât strică.

În scris observăm adesea:

apăsarea foarte puternică a creionului (străpungerea foii),
sau, dimpotrivă, o urmă atât de slabă încât abia se vede, litere „estompate”.

Nu este vorba de „neîngrijire” – este o percepție perturbată a forței și a tonusului muscular.

3. Conștiință mai slabă a schemei corporale

Schema corporală se formează în mare măsură pe baza experiențelor proprioceptive. Copilul cu hiposensibilitate proprioceptivă:

are dificultăți în a reproduce poziția arătată de un adult (imitarea mișcării, a poziției mâinilor, a degetelor),
confundă părțile corpului, în special fără indicii vizuale,
nu știe unde se află exact mâna sau piciorul său când nu se uită – le „caută” cu privirea,
se descurcă mai slab la sarcini de tipul: atinge-ți cotul fără să te uiți, așează-ți mâinile ca mine, fă „omulețul”.

La o vârstă mai înaintată, acest lucru se traduce prin:

neîndemânare motorie,
dificultăți în coordonarea secvențelor motorii complexe (sport, dans, educație fizică),
probleme cu scrisul, desenul, activitățile de îngrijire personală (încheierea nasturilor, legarea șireturilor).

4. Dezvoltarea întârziată a abilităților motorii și de îngrijire personală

Hiposensibilitatea proprioceptivă apare adesea împreună cu o scădere a tonusului muscular. În etapele ulterioare de dezvoltare observăm:

reticență față de mersul de-a bușilea, târârea, cățărarea,
dezvoltarea mai târzie, „la cerere”, a abilităților: încheierea nasturilor, legarea șireturilor, folosirea tacâmurilor, îmbrăcarea independentă,
dificultăți în învățarea mersului pe bicicletă, trotinetă, patine,
o mai mică abilitate în jocurile de echipă – probleme cu prinderea mingii, cu sincronizarea mișcărilor cu ritmul și spațiul.

La nivelul clasei școlare auzim adesea: „el este leneș, face totul încet, neîndemânatic”, „ea tot timpul scapă ceva, varsă, lovește”.

Hiposensibilitatea proprioceptivă și căutarea de senzații

În practica clinică, foarte rar întâlnim o hiposensibilitate „pură”, fără elemente de căutare. Mulți copii:

percep slab semnalele provenite de la mușchi și articulații,
de aceea caută intuitiv stimuli mai puternici, care să „treacă” de mecanismele de inhibare.

Atunci observăm:

sărituri continue de la înălțime, sărituri de pe mobilier,
aruncarea pe perne, saltea, alți membri ai familiei,
pasiune pentru lupte, îmbrânceli, lupte libere,
mușcarea obiectelor dure (creioane, creioane colorate, gulerele, mânecile),
ridicarea și târârea obiectelor grele „din joacă”,
înfășurarea strânsă în pătură, înghesuirea în spații înguste (între mobilă, saltele).

Din exterior, acest lucru pare adesea hiperactivitate motorie sau comportament agresiv. În realitate, este modul copilului de a se autoregla – o încercare de a-și aduce sistemul nervos la un nivel de excitație la care „își simte corpul” și poate să se concentreze.

Tabloul clinic în diferite perioade de dezvoltare

Sugari și copii mici

Posibile observații:

„sugarul ideal”: plânge puțin, doarme mult, nu solicită activitate fizică sau contact fizic strâns,
proteste slabe în caz de disconfort (ud, incomod),
interes redus pentru propriile picioare, mâini – mai puțină introducere a mâinilor în gură, mai puține „explorări” ale propriului corp,
susținere mai slabă, întors pe o parte mai târziu, așezare, ridicare,
când este ținut în brațe, copilul „se lasă în jos”, nu „cooperează” din punct de vedere muscular.

Deja în această etapă se poate observa că copilul are mai puțină inițiativă motorie proprie și necesită o mai mare stimulare din partea adultului.

Vârsta preșcolară

Semne tipice:

reticența față de jocurile de construcție care necesită acțiuni precise (construcțiile din cuburi se destramă ușor),
oboseală rapidă la desenat, modelat, înșiruit,
dificultăți în învățarea mersului pe bicicletă, trotinetă,
împiedicări frecvente, ciocniri cu mobilierul, tocuri – „el se bagă mereu undeva”,
copilul este fie „agitat și se lovește de ceilalți”, fie „lipit de scaun”, evită jocurile active cu colegii de vârstă.

Vârsta școlară

La trăsăturile descrise anterior se adaugă:

probleme grafomotorii: scris urât, obositor, dificultăți în menținerea unei dimensiuni și a unei presiuni uniforme,
deteriorarea calității scrisului pe măsură ce lecția avansează (oboseala musculară în condițiile unui feedback slab din partea proprioceptorilor),
dificultăți la ora de educație fizică – copilul este mai lent, „nu ține pasul”, evită participarea la jocuri, este ales ultimul în echipe,
dezordine pe bancă și în penar; probleme cu organizarea spațiului de lucru,
„zburdăreala” continuă sau, dimpotrivă, șederea apatică și lipsa de disponibilitate pentru acțiune.

În comportamentul social:

este perceput uneori ca „neatent”, „neîndemânatic”, „puțin ingenios”,
se poate retrage din activitățile de grup din cauza eșecurilor motorii repetate.

Hiposensibilitatea proprioceptivă și alte diagnostice

Nu este „lene” și nu este „lipsa motivației”

Copilul care:

se îmbracă încet,
scapă mereu ceva,
„nu vrea” să-și lege singur șireturile,

este adesea considerat leneș, reticent la efort. În schimb, în cazul hiposensibilității proprioceptive:

fiecare activitate motorie este obiectiv mai dificilă,
sistemul nervos nu oferă suficiente informații de feedback care ar putea servi la învățarea rapidă,
copilul se confruntă cu o serie de eșecuri și începe să le evite.

Diferențierea de ADHD

Un copil care aleargă, sare și se urcă mereu pe mobilă poate părea un copil cu ADHD. În cazul tulburărilor de modulare proprioceptivă:

mișcarea are adesea o funcție de autoreglare (furnizarea de stimuli proprioceptivi),
după un efort intens (sărituri, lupte), copilul se poate concentra mai bine, poate fi mai calm,
hiperactivitatea este uneori selectivă (se știe în ce situații se intensifică – de exemplu, în pauze, pe coridor, în timpul așteptării).

În cazul ADHD observăm adesea tulburări globale de control al atenției și de inhibare a reacțiilor; în cazul tulburărilor de integrare senzorială, contextul este diferit – procesarea necorespunzătoare a stimulilor, deși din exterior comportamentul poate fi similar.

Ce ar trebui să îngrijoreze un părinte sau un profesor?

Merită să consultați un specialist în integrare senzorială dacă:

copilul pare să „nu-și simtă” corpul – se lovește des, nu observă zgârieturile, reacționează slab la durere,
are probleme evidente cu evaluarea forței – strânge, lovește sau aruncă prea tare,
este neîndemânatic din punct de vedere motor, indiferent de vârstă și experiență (la fel de „neîndemânatic” în sarcini noi și în cele bine cunoscute),
învață foarte încet activitățile de autoservire, în ciuda unei bune înțelegeri a instrucțiunilor și a unei inteligențe medii sau peste medie,
nu poate imita scheme motorii simple (mai ales fără a-și privi propriul corp),
are dificultăți grafomotorii semnificative, obosește repede la scris.

Astfel de simptome nu trebuie să însemne neapărat doar tulburări de integrare senzorială, dar sunt un indicator puternic că merită evaluată funcționarea sistemului proprioceptiv și a mecanismelor de modulare senzorială.

Concluzie

Hiposensibilitatea proprioceptivă este un profil specific al tulburărilor de modulare senzorială, în care sistemul nervos:

înregistrează prea slab informațiile provenite de la mușchi și articulații,
nu furnizează creierului o „imagine clară” a corpului,
îl obligă pe copil la o retragere pasivă sau la o căutare intensă de senzații.

Ca urmare, apar:

dificultăți în dezvoltarea motorie și în îngrijirea personală,
neîndemânare și probleme de coordonare,
tulburări în planificarea și controlul mișcării,
și, în consecință, probleme emoționale și sociale rezultate dintr-o serie de eșecuri.

Înțelegerea faptului că la baza multor „probleme” cotidiene cu copilul stă modul în care creierul său procesează informațiile provenite de la corp permite o privire diferită asupra comportamentului său. În loc să așteptăm „mai mult efort” sau „mai multă motivație”, începem să căutăm forme de activitate care: