Perspective
Hannah Harboe, psihoterapeut
Tema acestui articol este antrenamentul vestibular (echilibrul) și antrenamentul dinamic pentru copiii cu sensibilitate crescută a aparatului senzorial prin ajutorul traseului psihomotric Gonge.
O mare parte a populației se pare că prezintă sensibilitate crescută a aparatului senzorial. Această hipersenzitivitate poate fi semnificativă în învățarea abilităților motorii, respectiv în dorința copilului de a se mișca. Copilul întâmpină dificultăți în filtrarea stimulilor senzoriali și prezintă tendința de a-i exagera.
În momentul în care sistemul vestibular funcționează peste capacitatea sa obișnuită, copilul va fi pus în situația de a pierde controlul și va deveni temător în ceea ce privește eventualele căderi, chiar și atunci când acțiunile sale motrice sunt minime. Acțiunile de prevenire a căderilor sunt adeseori exagerate iar copilul este anxios, mișcările motorii folosite în jocuri și activități fiind foarte prudente.
În termeni simpli, sensibilitatea poate fi descrisă ca un volum de receptori senzoriali care funcționează la cote mai ridicate decât în mod obișnuit. Copilul simte tactil-chinestezic și gustativ, aude și reacționează mai puternic și mai intens.
Un copil care întâmpină astfel de provocări este, de cele mai multe ori, reticent la implicarea în jocuri de stimulare vestibulară, preferând jocurile sedentare desfășurate în grupuri mici și în spații ușor de controlat. Copilul nu este motivat să își experimenteze abilitățile fizice și motorii la fel de des ca și alți copii, abilitățile lui fiind întârziate ca urmare a acestui fapt. Pentru a ne asigura că întregul creier al copilului recunoaște și învață să automatizeze o mișcare, aceasta trebuie să fie efectuată în mod repetat, iar copilul ar trebui, de asemenea, să experimenteze cu și prin intermediul mișcării.
Un răspuns automat este mai eficient, mai economic și mai puțin solicitant, raportându-ne la resursele creierului nostru. Mișcarea în sine prezintă o mai bună calitate, fluxul și forța fiind fluide și măsurabile.
Stimularea vestibulară face referire la orice tip de stimulare la care organismul reacționează la o mișcare, accelerare sau schimbarea direcției, astfel încât să mențină stabilitatea și echilibrul. Pentru o descriere mai bună a echilibrului și a stabilității, vă invităm să accesați ….
Studiu de caz
Ana este o fetiță de 7 ani. Este politicoasă și simpatică. Îi face plăcere să interacționeze cu adulții și se joacă doar cu câte un partener de joacă de cele mai multe ori. Cu toate acestea, ea se retrage și i se pare dificil să participe la jocurile organizate în grupuri mai mari. La școală este nesigură și se supără înainte de orele de sport și educație fizică. Ea spune ca sportul este urât mirositor și că mediul de acolo este unul prea zgomotos. Reușește de fiecare dată să se așeze în spatele tuturor colegilor de clasă. Se asigură de faptul că nu va fi luată prin surprindere atunci când ceilalți copii vor începe să alerge, respectiv de faptul că îi poate vedea pe toți înainte ca aceștia să se apropie prea mult de ea. Sunt multe activități pe care Ana le evită sau la care nu i-a parte. Ea nu îndrăznește să se cațere pe spaliere ori să se dea pe tobogan. Ana nu merge cu bicicleta, trotineta sau rolele.
Ana vine la mine pentru antrenament. Vorbim despre motivul pentru care o ajut, astfel încât organismul ei să nu îi mai provoace atâtea șocuri. Antrenamentul are menirea să îi consolideze stima și încrederea în sine, cultivându-i în același timp dorința de a se implica cu bunăvoință în activitățile fizice și de grup de la școală. Când se antrenează cu mine, ea nu trebuie să se compare cu ceilalți copii. Ana compara doar ceea ce ea a îndrăznit să încerce, respectiv ce a putut să facă ultima dată când a fost prezentă. Ana devine tot mai conștientă și sigură de faptul că doar repetiția și practicarea activităților o vor transforma într-o fetiță curajoasă și eficientă. Anei îi este frică să fie ridicată de la podea, așa că am început antrenamentul construind cu ajutorul pieselor din Traseul psihomotric Gonge, un traseu cu Baza 10 și grinzilor albastre. Ana trebuie să facă 3 pași pe fiecare grindă. Cei trei pași ne asigură că ea se deplasează cu grijă și că este conștientă că trebuie să își plaseze picioarele unul în fața celuilalt. Atunci când se concentrează pe picioare, simțul vizual o ajută să își păstreze echilibrul, minimizând tendința ei de a-și mișca mâinile, atunci când crede că își pierde echilibrul. Dacă își pierde echilibrul, ea se află atât de aproape de podea, astfel încât își poate recăpăta echilibrul ușor, prin punerea piciorului pe podea.
Atunci când a reușit să finalizeze de 3 ori un traseu complet, fără să-și piardă echilibrul, începem să înlocuim Bazele 10 cu Bazele 24, ridicând grinda succesiv la al doilea și, apoi, la al treilea nivel. După aceea, facem traseul mai dificil: poziționăm grinzile la un unghi și folosim grinzile mai dificile, pe cele verzi și mov. Spre final, organizăm traseul cât mai complex cu putință.
O încurajăm pe Ana să contribuie la configurarea traseului, astfel încât să devină pentru ea o provocare. După fiecare traseu parcurs o laud pe Ana pentru curajul de care a dat dovadă. Ea trebuie să simtă că se poate descurca și că are controlul asupra activității, înainte de a face traseul mai dificil.
Când revine la următoarea sesiune de antrenament, Ana știe deja ce elemente să îmbine laolaltă pentru a crea un traseu mai dificil. Ea experimentează și încearcă fiecare traseu propus, astfel încât să vadă ce poate să facă. Ana radiază de fericire și pare mult mai încrezătoare și sigură de forțele proprii. Punctele culminante sunt reprezentate de situațiile în care Ana stabilește ce facem și cum organizăm piesele kitului Gonge; când poate merge pe o placă îngustă fără să cadă și fără să își piardă echilibrul; atunci când ea are încredere că poate sta pe o trotinetă fără să cadă. Am stabilit de comun acord că va încerca să învețe să meargă cu trotineta împreună cu tatăl ei la sfârșitul săptămânii.
